« o cafea voi servi totuși din mâna ta… »

Îmi amintesc din epoca dictaturii și a lipsurilor  de zilele în care vreuna dintre prietene anunţa cu un glas aproape tainic ” te invit la mine, am cafea adevărată !” Savuram mai întâi o primă ceaşcă, apoi, din zaţ, mai preparam câte una. Ştiu că celor mai tineri le poate părea ridicol, şi cu atât mai bine că nu mai suntem obligaţi să facem adevărate scamatorii pentru o punguţă de boabe. Aşa cum nu trebuie să ne mulţumim cu un pseudo suflet-pereche, aşa trebuie să dăm în lături înlocuitorii de cafea sau de ciocolată. Am renunţat la cafea în urmă cu 16 ani, atunci când am început lupta cu tutunul. Era un ritual de arome, de gesturi, de convivialitate prea tentant (din păcate am reluat ritualul de vreo doi ani și lupt, lupt…cu fum și cafea). În ultimul timp am reuşit să le disociez însă, să apreciez cu atât mai mult savoarea cafelei şi, deşi inima mea hârşită de ani, de întâmplări nu o mai suportă decât pe cea fără cofeină, îmi ofer acum în fiecare dimineaţă o ceaşcă cu parfum de alint. Un café câlin ! Iar dacă aş avea darul ubicuităţii, aş fi în acest moment în ţara în care madeleinele şi tartinele se înghit după ce au fost uşor înmuiate în cafea. Nu am încercat, nu mă încântă ideea, dar mi-aş primi bolul albastru cu licoarea aburindă din mâinile lui şi i-aş spune, deşi nu ar înţelege mai nimic ” O cafea voi servi totuşi din mâinile tale/ Îmi place că tu ştii să o faci amară.” Glumesc, din mâinile lui nu mai doresc nimic, dar n-am să mai scriu și faimosul clișeu despre daruri și greci.

Café diem !

 

Publié dans Uncategorized | Tagué , | Laisser un commentaire

« luck, coincidence, faith » ?

Vara trecută eram în vacanţă într-un sătuc din Bretagne, citeam despre George Perros, scriitor şi profesor care avea o metodă originală de a preda literatura : le citea studenţilor cu voce tare, capitole întregi. În ziua următoare am intrat într-un anticariat şi am descoperit, la loc de cinste, cărţile lui, pe care am început să le răsfoiesc. Un bărbat foarte arătos m-a întrebat dacă am nevoie de lămuriri, i-am povestit că eram sub imperiul unei lecturi despre acest profesor din Rennes. “Din Brest”, mi-a răspuns el. Ne-am contrazis puţin până când mi-a spus ” Credeţi-mă, ştiu mai bine decât istoriile literare, George Perros a fost tatăl meu ! ”

Este una dintre coincidenţele care m-au marcat cel mai mult în ultimul timp. Nu am cumpărat nici o carte în ziua aceea, dar m-am întors în micul anticariat după un an și am ales „La femme rompue” a lui Simone de Beauvoir, căci coincidea cu starea mea de atunci .

Oricum, în ultima vreme, văd coincidenţe peste tot : )

Apoi ,într-o librărie,am răsfoit “La Taifas” , pe ultima copertă scria:

„Nu-i așa că amănuntul biografic poate schimba în bine viața cuiva? Dar de ce oare unii au parte de unul sau mai multe amănunte biografice care-i fac fericiți, iar alții au parte de unul sau mai multe amănunte biografice îngrozitoare, cumplite? Nimeni nu știe. Oamenii preferă să creadă că altcineva le dictează viața. Că altcineva le desenează cursul vieții…” (Aurora Liiceanu)

Coincidenţe, hazard, destin, sincronicităţi…

Le privesc poate ca pe nişte semne, dar nu vreau să îmi fac alegerile în funcţie de ele, nu vreau să devin superstiţioasă sau prea temătoare sau prea temerară…Mai important decât mesajul e pentru mine mesagerul şi această certitudine câ suntem interconectaţi, că există între oameni legături care scapă unei explicaţii raţionale. Fenomene vizibile ale unei realităţi complexe. Ele nu sunt neapărat fiabile, dar ne fascinează şi ne vor fascina.În masa de informaţii care ne vin din exterior, viaţa ne atrage la un moment dat atenţia asupra a ceva anume. Asta poate avea efectul unei treziri. Surprinşi de un eveniment improbabil, de o întâlnire, de o serie de…coincidenţe, ne punem în mişcare într-un moment în care poate eram blocaţi, descurajaţi, pe cale de a cădea într-un soi de rutină.

Şi dacă Einstein ar avea dreptate ? Dacă “Le hasard, c’est Dieu qui se promène incognito.” ?

Kundera : „Sunt un om de o luciditate desăvârșită. S-ar putea, însă, să fi rămas totuși în mine ceva din superstițiile iraționale; cum ar fi de pildă tocmai aceasta curioasă convingere că toate evenimentele ce survin în viață au un înțeles suplimentar, o anumită semnificație; că însăși viața, prin propria ei aventură, se destăinuiește, dezvăluindu-ne treptat câte ceva din misterele ei, prezentându-se în fața noastră ca un rebus ale cărui sensuri trebuie descifrate; că aventurile pe care le parcurgem în viață alcatuiesc mitologia acestei vieți, și tocmai în această mitologie se află cheia adevărului și a misterului. „

 

Publié dans Uncategorized | 6 commentaires

 » mi-e milă și să-mi amintesc, dar nici să uit nu mă îndur… « 

În noaptea ultimei dispute, m-ai luat în brațe și mi-ai spus că niciodată nu ai fost mai trist la plecarea cuiva ca acum șase ani, când eu bătusem 4000 km. doar ca să te văd două zile, ca să mă conving că ești aievea. În clipa aceea, amintirea m-a șfichiuit din nou, căci eu nu îmi aminteam șfâșierea plecării, ci faptul că 10 zile mai târziu împărtășeai cu altcineva malul canalului, aleea îndrăgostiților. Dar nu am avut putere să îți dau acest răspuns, ți-am spus în schimb că trei ani mai târziu ai plâns ca un copil când am plecat.
« Da ? Nu-mi amintesc. » a picat răspunsul tău, zădărnicind eroica mea încercare de a nu mai scotoci printr-un trecut pe care îl voiam alungat, așa cum alungi o muscă enervantă într-o amiază toridă. 
Cred că există mai multe feluri de a uita.
Uitarea care se așterne firesc, fără suferință, fără regrete, la capătul unei povești în urma căreia cei doi s-au despărțit de bună voie și …, după ce au înțeles că nu sunt făcuți unul pentru altul, că pur și simplu trăiesc în lumi diferite, după reguli, vise și aspirații diferite.
Există apoi uitarea celui de lângă tine care pare brusc atins de Altzeihmer sentimental, “se uită la tine ca și când nu te-ar mai fi văzut niciodată, necum ca la o persoană pe care a iubit-o cu pasiune” (E.Guilbert- “Mănâncă, roagă-te, iubește “), devine reținut, absent… ai putea să îi scrii un Notebook, să i-l citești în fiecare zi, dar, oare, memoria lui revigorată ar străluci mai mult de cinci minute de bucuria redescoperirii tale ?
Sa-i povestești cum îți sorbea cuvintele de pe buzele pe care le dorea în fiecare clipă. Cum bătăile inimii tale se repercutau în palma lui atunci când te lua în brațe și când liniile corpului tău se uneau atât de armonios cu cele ale corpului său. Cum vibra de mii de unde senzuale la atingerea ta. Cum ochii i se umpleau de lacrimi atunci când trebuia să pleci pentru câteva zile. Cum făceați dragoste într-o dezlănțuire a simțurilor care nu mai ținea cont de tabu-uri și de false pudori. Cum iubirea voastră a fost irigată de bucurie, de gratitudine, de uimire că poate exista o asemenea legătură, o asemenea complicitate.
Există posibilitatea să își amintească. Dar și cealaltă, nedorită, în care ochii lui ” străini și goi” să-ți spună, nu, nu-mi mai amintesc.
Am uitat.
Și atunci nu poți decât să invoci, să speri la rândul tău ca dimineața să-ti aducă seninătatea gândului netorturat de amintiri amare. Uitarea eliberatoare în care celălalt să nu mai conteze.
Astfel încât, atunci când, printr-un fericit hazard, printr-un moment de bunăvoință al destinului, o nouă iubire își va croi drum spre tine, să te prezenți cu sufletul și cu mintea vii, neprihănite, nesfâșiate de fantomele trecutului.
A spotless mind.
În filmul acesta , “The eternel sunshine of a spotless mind” , unul dintre personajele feminine îl citează la un moment dat pe Nietzsche : “Binecuvântați cei care uită căci se aleg cu ce-i mai bun din propriile greșeli. ”
Măcar de-ar fi așa. Măcar de-am avea puterea și noblețea de a nu urî, de a nu ne răzbuna, de a înțelege că, pur și simplu, nu a fost să fie.
Și, cu încredere, fără teamă, să-i spunem iubirii celei noi, ca în finalul filmului :
“-And now ? What are we doing ?
-We enjoy all ! “
 
 
Publié dans Uncategorized | 2 commentaires

« voiam să-ți fac un semn după plecare,dar… »

Am plecat toamna. Era început de anotimp și sfărșit de timp al iubirii. Mă întreb câteodată dacă atunci când ne-am îmbrățișat la aeroport știai și tu, la fel ca mine, că nu ne vom mai vorbi, că nu ne vom mai scrie. M-am smuls de lângă tine cu pielea ciopârțită ca de un Opinel cu lama ruginită.

Te-am privit în timp ce demarai, plecările tale meticuloase, ochelari, GPS, la clé USB pentru muzica aleasă de amândoi . Simțeai ? Știai ?

O ultimă țigară, pentru a-mi da curaj să înfrunt iarăși acel panou, citatul acela din Casablanca,  total nepotrivit pentru oricine ia avionul, dar mai ales pentru cei care se îndepărtează de iubire cu 860 km. la oră. »Embrasse-moi, embrasse-moi comme si c’était la dernière fois ».

Nu voi ști probabil niciodată dacă ai simțit « gândul fără glas ». Și, oricum, de ce-am plecat, de ce-aș mai fi rămas ?

 

 

Publié dans Uncategorized | 6 commentaires

« limba română este patria mea »

Pentru că nevoia de a scrie, cu sau fără talent, cu sau fără stil, se impune din nou și, mai ales, se impune în limba mea de data aceasta, limba pe care am trădat-o atâția ani, crezând și maimuțărindu-mă că sunt « Française dans l’âme ».

De fapt, nici nu știu cât și când voi scrie, inițial am vrut să numesc acest spațiu ungândpezi, dar titlul era luat, poate e mai bine așa, cine știe dacă aș fi putut să fiu atât de inspirată, de asiduă, de prezentă.

Deci…gânduri, trăiri, așa cum vin și devin.

My innermost door. Ma porte interdite, larg deschisă.

 

 

 

Publié dans Uncategorized | Laisser un commentaire

Hello world!

Welcome to WordPress.com! This is your very first post. Click the Edit link to modify or delete it, or start a new post. If you like, use this post to tell readers why you started this blog and what you plan to do with it.

Happy blogging!

Publié dans Uncategorized | Laisser un commentaire